Advertisement
26-29 Septembrie
SALA OMNIA
Cristian Popișteanu 3, BUCUREȘTI
Program de vizitare: joi-duminică, 15:00–21:00
Program performance-uri live: joi/vineri/duminică 17:00-21:00
Silvia Amancei și Bogdan Armanu, Mădălina Dan, Adriana Gheorghe, Mihai Iepure-Górski și Katia Pascariu cu participarea lui Andrei Dinu (design costum), Nicoleta Moise, Ioana Nemeș, Mircea Nicolae, Alina Popa, Koter Vilmos.
Proiect pus la cale de Mihai Iepure-Górski și Adrian Bojenoiu, cu participarea Adrianei Gheorghe
Text: Mihai Iepure-Gorski
Concept și design grafic: Ioana Petcu
Reprezentații live :
Joi 26 sept.
17:00 Mădălina Dan - ”Specie încrucișată”, performance
18:40 Alina Popa - ”You are”, performance-înregistrare
19:30 Nicoleta Moise - ”Ce nu i-am spus.” performance-lecture
Vineri 27 sept.
17:00 Adriana Gheorghe - "Pradă", performance
18:40 Alina Popa - ”The Grounds are Gone and I am Hanging from this Sentence”, video
19:30 Mihai Iepure-Górski și Katia Pascariu, ”Ascensiunea poliției spirituale”, performance
Duminică 29 sept.
17:00 Katia Pascariu și Mihai Iepure-Górski - ”Ascensiunea poliției spirituale”, performance
18:40 Alina Popa - ”You are”, performance-înregistrare
19:30 Adriana Gheorghe - "Pradă", performance
Timp de 4 zile, Sala Omnia din București, acest spațiu plutitor, în derivă, subteran sau în aer - aflat la intersecția între două lumi sau mai degrabă în afara amândurora, nici prezent nici trecut, agățat încă de un teritoriu (timp) ce se încăpățânează totuși să fie prezent - devine spațiu gazdă al unui proiect care se încăpățânează și el, aidoma Omniei să transpună lucruri și lucrări (absent) într-un teritoriu (timp) prezent. Mai jos, în loc de text, o confruntare cu mediul (performance).
To live and die in a performance.
Argumentație pentru performance în (ne)cunoștință de cauză.
Exerciții.
Luat ca spațiu al exersării sau exercitării puterii, spațiul performativ este un teritoriu de deținut, dezbătut, ocupat, negociat, contestat și eliberat. În acest spațiu găsim: suveran(i), subordonați, dezordonați, supuși, nesupuși, martiri, torționari… totul începe cu eliberarea corpului, corpurilor, urmează eliberarea și ocuparea teritoriului. Exercițiul puterii este marea miză. Spațiul performativ devine un spațiu al dezbaterii, cu potențial revelator pentru spațiul vieții. Ca orice conflict, deși delimitat, barierele pot fi depășite. Ca orice conflict, poate fi extins în afara spațiului delimitat. Confruntarea poate trece din spațiu în stradă. Asta îl face profund periculos.
Stabilirea timpului de lucru aici devine esențială pentru că îl marchează și activează. Cât timp performerul lipsește, intenția lipsește. E nevoie de el pentru pornirea performance-ului. Dacă performerul nu are intenție, performance-ul rămâne la nivel potențial, latent. Performance-ul nu e niciodată neintenționat.
Spațiul performativ este reglementat (delimitat ca atare) dar rămâne periculos. Odată activat el e de contestat, negociat și eliberat. Performerul oferă cheia de limbaj. Deși există ierarhizare, ea nu este obligatorie. Exercițiile puterii subminează, contestă autoritatea, constant. Performance-ul este în sine o modalitate de a defini spațiul performativ, constant. Performerii trasează pe rând granițe, ridică și dărâmă limite, ziduri, deschid și închid uși ș.a.m.d..
Documentarea unui performance are valoare de document istoric și educativ. Nu este act artistic și nici nu se substituie lui dar are sens ca atare. În sens absolut, un performance nu poate fi documentat. Se desfășoară în persoană, în direct.
”The revolution will put you in the driver's seat.
The revolution will not be televised,
Will not be televised,
Will not be televised,
Will not be televised.
The revolution will be no re-run, brothers,
The revolution will be LIVE!”
(Gil Scott-Heron)
Revoluția nu va fi transmisă la televizor, nicidecum. Voci cântă scandări blocate pe repeat, corpuri mărșăluiesc înainte, mușuroaiele puterii sunt luate cu asalt. Lupta se dă în stradă. Totul începe cu eliberarea corpului… începi cu un picior, o mână, corpul se așează în poză, daaa! Urmează vocea, începe să scâncească, faza unu, urmează gemete și în fine, urlete. Cuvintele, mai apoi, desenează traseul gloatei.
Societăți. Coexistare.
Performance-ul se cere non-ilustrativ și non-demonstrativ, non-spectacol. Spectacolul nu are loc în performance. În momentul apariției spectacolului, terenul este anihilat. Performerul nu reprezintă (ilustrativ) nimic, în schimb stabilește coordonate, trasează durata - aici are putere absolută de la bun început; definește termenii, decretează.
Odată pornit performance-ul, spațiul este transformat. Publicul devine participant. În performance nu există public, din definiție. Performer(i) și participanți coexistă în spațiul performativ. Întrucât acesta este un spațiu de anarhie cu intenție, nu există nimic obligatoriu și nici pedeapsă. Când activitatea devine insuportabilă, performance-ul se întrerupe (pauză).
Complicitate - nu există public într-un performance, ci doar participanți. Când intri în spațiul performativ, devii participant. Odată intrat, ai mâinile murdare. Odată intrat, nu mai există nicio cale de ieșire. Când performance-ul se întrerupe (pentru că nu încetează niciodată), ieșirea devine posibilă. Dar este închis la un singur capăt. Odată pornit, continuă la nesfârșit.
Stabilirea unor comunități în neant. Performer și participanți conlucrează, colaborează - înființări și desființări, creșteri și reduceri. Ceea ce se deschide aici durează, fără întrerupere.
Art by presence, not product.
Cum arta, artele epuizează treptat resursele și forma, pierd eficacitatea în contextul revenirii ca highly collectible, currency, decor, prezența dublată de intenție stabilește ultima frontieră a expresiei. Artistului, deposedat de material și incapacitat, scos din acțiune, fără unelte, îi rămâne să-și activeze membrele (limbs) pentru a face (make work).
Materie, obiect, imagini capătă sens numai și numai ca instrument pentru sau ca produs rezidual, mărturie, rezultat al unui efort, activitate, deloc în sine. Ceea ce numim acum artă e doar pretext pentru viață, pentru a fi.
Autonomie.
Corpul sau mai exact autonomia corpului este miză importantă, de negociat. Corpul instrument, corpul momeală, corpul capcană, corpul pistă falsă, corpul gol (empty)...
Cu ce lucrează un performer? Cum se substituie pe sine sau cum devine propriul material menținând simultan poziția (suveranitatea) manipulatorului și cum face asta fără a trăda pe nici una din ele? Când devine păpușa păpușar și invers? Când mintea stă în loc, ce face corpul? Când păpușarul își închide mâna, ce face corpul?
Observație în afara spațiului cunoscut; dispariția structurii rezonabile și ștergerea aparenței, învelișului; cunoaștere insensibilă aplicată senzorial.
Performance scris, citit? Scrierea unui performance este încheiată la finele rândurilor, cu ultimul punct? Acolo unde cuvintele devin formă și propozițiile trec, cresc înăuntru și în afara sensului, în timp ce gesturile și sunetele, pe de altă parte, se dezvoltă și, pe măsură ce performance-ul evoluează, capătă sens ca limbaj fructuos sau alteori, inutil.
Mă simt absorbit, contrariat de modul în care Nemeș revine la formatul auto-interviului - avem în față un transfer, un schimb imposibil între poli cu același semn. La o privire atentă, dialogul dispare și suntem lăsați suspendați, abandonați, într-un spațiu al inexistenței.
To live and die in a performance.
E vreo barieră între viață și performance? Trebuie să existe, chiar dacă extrem de subtilă, ea este mereu acolo - și dacă într-adevăr e acolo și e clar că așa e - cum își revendică performance-ul locul, justificarea, rațiunea de a fi? Care sunt urmele sale? Declar pe această cale că urme nu rămân, totul este absorbit în sine.
Durațional, procese, reacții, punctual, precis, fix? Unde începe și care e concluzia?
Alina Popa trăiește și moare într-un performance neterminat, continuu.
În vis, încerc să opresc un performance. Acesta începe și se încheie cu 5 persoane care sar de la un balcon, se izbesc violent și în bucăți de caldarâm. Reușesc să urc la balconul respectiv și să opresc 5 bărbați care încearcă să treacă de mine, stau barieră la locul respectiv. Intru în ceea ce pare să fie un apartament, mulțumit că mi-am îndeplinit misiunea. Un moment mai târziu, 5 femei reușesc să treacă pe lângă mine și să se arunce de la balcon, repede, una după alta. Descurajat, mă aflu acum afară, în stradă, în fața urmărilor, privesc perplex scena îngrozitoare în timp ce vocea unui trecător îmi descrie în detaliu evenimentul, la ureche. Mă trezesc în chin și disperare.
Nemișcarea e parte din performance. În timpul nemișcării corpului, umbra se activează.
Mulțumiri:
Ioana Nemeș - The Wall Project self-interview, prin amabilitatea lui Dragoș Olea
Alina Popa - You Are / The Grounds are Gone and I am Hanging from this Sentence / Drawings, prin amabilitatea lui Florin Flueraș
Mircea Nicolae - 1, 2, 4, 6, prin amabilitatea Larisei Sitar
Proiect cultural co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național Român.
Proiectul cofinanțat de Administrația Fondului Cultural Național
Parteneri: Centrul Național al Dansului, Institutul de Cercetare Multidisciplinară în Arte, UNAGE Iași, Revista ARTA
ENG
To live and die in a performance
September 26-29
OMNIA HALL
Cristian Popișteanu 3, Bucureșt
Visiting hours: Thursday-Sunday, 15:00-21:00
Live performance schedule: Thursday/Friday/Sunday 17:00-21:00
Silvia Amancei și Bogdan Armanu, Mădălina Dan, Adriana Gheorghe, Mihai Iepure-Górski și Katia Pascariu cu participarea lui Andrei Dinu (design costum), Nicoleta Moise, Ioana Nemeș, Mircea Nicolae, Alina Popa, Koter Vilmos.
Project set up by Mihai Iepure-Górski and Adrian Bojenoiu, featuring Adriana Gheorghe
Text: Mihai Iepure-Gorski
Visual concept and graphic design: Ioana Petcu
Program of live events:
Thursday, Sept. 26
17:00 Mădălina Dan - "Cross species", performance
18:40 Alina Popa - "You are", performance-recording
19:30 Nicoleta Moise - "What I didn't tell her" performance-lecture
Friday, Sept. 27
17:00 Adriana Gheorghe - Spoils, performance
18:40 Alina Popa "The Grounds are Gone and I am Hanging from this Sentence", video
19:30 Mihai Iepure-Górski and Katia Pascariu, "The rise of the spiritual police", performance
Sunday, Sept. 29
17:00 Katia Pascariu and Mihai Iepure-Górski - "The rise of the spiritual police", performance
18:40 Alina Popa "The Grounds are Gone and I am Hanging from this Sentence", video
19:30 Adriana Gheorghe - "Spoils", performance
During the 4 days, the Omnia Hall in Bucharest, this floating space, adrift, underground or in the air - located at the intersection of two worlds or rather on the outskirts of both, neither present nor past, still clinging to a territory (time) that stubbornly insists, still, on being present - turned venue for a project that in its turn, as does Omnia, stubbornly insists on bringing things and works (absent) into a present territory (time). Below, replacing text, a confrontation with the medium (performance).
To live and die in a performance.
(Mis)informed argumentation for performance.
Exercises.
Taken as a space for the exercise or exertion of power, performative space is a territory to be owned, debated, occupied, negotiated, contested and liberated. In this space we find: sovereign(s), subordinates, disordered, submissive, unsubmissive, martyrs, torturers... it all starts with the liberation of the body, bodies, followed by the liberation and occupation of territory. The exercise of power is at stake. Performative space becomes a space for debate, with revelatory potential for life space. Like any conflict, although demarcated, barriers can be overcome. Like any conflict, it can be extended beyond limited space. Conflict can spill out and into the street. Which makes it highly dangerous.
Defining working time becomes essential here since that is what marks and activates it. With the performer absent, intention is absent. His presence is what starts the performance. If the performer lacks intention, performance level stays potential, latent. Performance is never unintentional.
The performative space is regulated (delimited as such) but will remain dangerous. Once activated it is to be contested, negotiated and liberated. The performer provides the language key. Although hierarchy exists, it is not compulsory. Exercises of power undermine, challenge authority, constantly. Performance is itself a way of defining performative space, constantly. Performers take turns drawing boundaries, erecting and tearing down limits, walls, opening and closing doors and so on.
Documenting performance has historical and educational value. It is not art as such, nor is it a substitute for it, but it has meaning itself. In an absolute sense, performance cannot be documented. It can only be experienced live.
”The revolution will put you in the driver's seat.
The revolution will not be televised,
Will not be televised,
Will not be televised,
Will not be televised.
The revolution will be no re-run, brothers,
The revolution will be LIVE!”
(Gil Scott-Heron)
The revolution will not be televised, no chance at all. Voices yell chants stuck on repeat, bodies march forward, the mounds of power are being taken by storm. The streets are the battleground. It all starts with the release of the body... one leg, a hand, your body takes pose, yeees! Next comes the voice, whimpers, phase one, moaning follows, and finally, howling. The words, later, draw pathways for the mob.
Societies. Coexistence.
Performance is meant to be non-illustrative and non-demonstrative, non-spectacle. Spectacle has no place in performance. When spectacle arises, territory is nullified. The performer does not represent anything (illustration), he instead sets coordinates, maps out duration - within he possesses absolute power from the outset; he defines the terms, decrees.
Once performance starts, space is transformed. Audience turns participants. In performance there is no audience, by definition. Performer(s) and participants coexist in performative space. As this is a space of anarchy with intention, there is nothing compulsory and no punishment. When activity becomes unbearable, performance stops (pause).
Complicity - there is no audience in a performance, only participants. When you enter performative space, you turn into a participant. Once you enter, you get dirty. Once in, there is no way out. When the performance pauses (since it never stops), exit becomes possible. Still it closes at one end only. Once started, it goes on endlessly.
Establishing communities in emptiness. Performer and participants working together, collaborating - forming and dismantling, growths and reductions. What opened here lasts, without interruption.
Art by presence, not product.
As art or the arts gradually exhaust their resources, they lose effectiveness in the context of their turn as highly collectibles, currency, decor, presence coupled with intention deciding the last frontier of expression. Artists, dispossessed of matter and incapacitated, removed from activity, no tools, left to activate his limbs in order to make (work).
Matter, object, images acquire meaning only and only as a tool for or as a residual product, a testimony, the result of effort, activity, not in itself. What we now call art is just a pretext for life, for being.
Autonomy.
The body, or the autonomy of the body to be more precise, is an important stake, to be negotiated. The tool-body, decoy-body, trap-body, the false trail body, the empty body...
What does a performer work with? How can he substitute himself, become his own medium while simultaneously maintaining the position (sovereignty) of the manipulator, how does he do this without betraying either? When does the puppet become the puppeteer and vice versa? When the mind stands still, what does the body do? When the puppet closes his hand, what does the body do?
Observation outside known space; the disappearance of reasonable structures and the erasing of appearance, the shell; insensitive knowledge applied sensorially.
Performance written, read? Is the writing of a performance concluded at the end of the lines, with the last full stop? Where words become form and sentences pass, grow in and out of meaning, while gestures and sounds, on the other hand, develop and, as performance evolves, take on meaning as fruitful or, at other times, useless language.
I find myself absorbed, contradicted by the way Nemeș reverts to the self-interview format - what we have here is a transfer, impossible exchange between same sign poles. On closer inspection, dialog disappears and one finds themselves suspended, abandoned, in a space of non-existence.
To live and die in a performance.
Is there any barrier between life and performance? There must be, maybe extremely subtle, but always there - and if indeed it’s there, and it clearly is - how does performance claim its place, justification, its raison d'être? What are its traces? I hereby declare that traces do not remain, everything being absorbed into itself.
Durational, processes, reactions, punctual, precise, fixed? Where does it begin and what is the conclusion?
Alina Popa lives and dies in an unfinished, continuous performance.
In my dream I am trying to stop a performance. The performance starts and ends with 5 people jumping off a balcony and crashing to pieces on the street pavement. As I run up to the respective balcony, I manage to stop 5 men from passing me, I block the intended spot. I enter what looks like an apartment satisfied with achieving my goal. As I do so, 5 women pass me and manage to quickly jump off, one after another. Desolated, I find myself outside in the street facing the aftermath, staring perplexed at the horrific scene, with a passer’s voice describing the event in detail to my ear. I wake up in agony and despair.
Stillness is part of performance. With the body immobile, the shadow comes alive.
Acknowledgements:
Ioana Nemeș - The Wall Project self-interview, courtesy of Dragoș Olea
Alina Popa - You Are / The Grounds are Gone and I am Hanging from this Sentence / Drawings, courtesy of Florin Flueraș
Mircea Nicolae - 1, 2, 4, 6, courtesy of Larisa Sitar
Cultural project co-financed by the Romanian National Cultural Fund Administration. The project does not necessarily represent the position of the Administration of the National Cultural Fund. AFCN is not responsible for the content of the project or the manner in which the results of the project may be used. These are entirely the responsibility of the funding recipient.
Partners: Centrul Național al Dansului, Institutul de Cercetare Multidisciplinară în Arte, UNAGE Iași, Revista ARTA,
Advertisement
Event Venue & Nearby Stays
Sala Omnia, Bulevardul Nicolae Bălcescu 21, 010044 București, România,Bucharest, Romania
